StirileRoyal

The Gamblers Heaven!

duminică, 21 noiembrie 2010
Înainte de Bellagio, înainte de Horseshoe, chiar şi înainte de Aladdin, era the Dunes. Era, destul de simplu, locul unde se juca poker în Las Vegas la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970.

Dar, mai întâi, o scurtă istorie. Când Dunes Hotel and Casino s-a deschis în 1955, a fost imediat considerată ca fiind locaţia de cea mai înaltă clasă de pe întregul Las Vegas Boulevard.

Cu o statuie înaltă de 30 de picioare, care reprezenta un sultan şi cu o faimoasă actriţă şi dansatoare de la Hollywood, Vera-Ellen dând spectacole pe "Magic Carpet Revue", cazinoul a atras un număr constant de high rollers din toată ţara. În ciuda apariţiei sale opulente, totuşi, cazinoul s-a luptat foarte mult pentru a se menţine pe linia de plutire în primii ani.

Într-o încercare de a dezvolta afacerea, proprietarii săi — inclusiv cunoscutul Major Riddle — nu s-au temut de câteva obstacole. În 1957, cazinoul a găzduit Minsky's Follies, primul cabaret topless de pe Strip. În 1969, Sid Wyman, care preluase conducerea asupra cazinoului de la Riddle, a promovat o publicitate care era evident influenţată de faimosul duel de poker dintre Johnny Moss şi Nick "The Greek" Dandalos care s-a desfăşurat chiar la intrarea de la Binion's Horseshoe Casino în 1951.

Sperând că priveliştea uneor oameni care pariază mii de dolari, unul împotriva celuilalt, va atrage mai mulţi jucători la the Dunes, Wyman le-a permis unora dintre jucătorii de ocazie din Texas să organizeze o partidă de no-limit Texas hold'em pe miză mare, chiar la intrarea în showroom-ul principal. Aceasta a fost prima partidă mare de no-limit care s-a jucat pe Strip, şi a avut mare succes, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe cei care au jucat în cadrul ei. După ce a încercat şi a eşuat să organizeze un joc profitabil şi constant la Golden Nugget la sfârşitul anilor 1960, primii organizatori de partide de no-limit hold'em erau bucuroşi să încerce cu această nouă locaţie. Ceea ce avea nevoie jocul lor pentru a supravieţui, chiar nu exista în centrul oraşului. "Nu aveam parte de niciun drop-in la Golden Nugget şi astfel, nimeni nu producea" a explicat Crandell Addington. "Toţi erau jucători buni la partidele pe care le aveam aici."

Mutarea pe Strip a însemnat o nouă viaţă, şi, ceea ce este mai important, mai mulţi bani în joc. "Când organizam jocul la the Dunes, la început aveam câţiva drop-in care pierdeau deseori $100.000 sau $200.000," a continuat Addington. "Puteau să câştige la masa de zaruri sau jucând blackjack, dar veneau şi pierdeau totul la noi." Jocul la the Dunes avea ceea ce jocul de la Golden Nugget nu a avut niciodată: jucători "fish" cu care să se hrănească jucătorii "shark".

Odată ce jocul a început să atragă un număr constant de producători, jucători locali precum Jimmy Casella, "Suitcase" Sam Angel şi Tom Abdo au abandonat orice any pretenţie că ei vor juca doar razz şi stud şi au devenit clienţi obişnuiţi ai jocului de no-limit hold'em de la the Dunes. Prezenţa unor astfel de jucători asigura că jocul nu numai că va supravieţui dar va şi înflori. De fapt, jocul pe miză mare de la the Dunes a devenit în cele din urmă atât de popular încât cei din conducere au trebuit să mai aducă mese şi să delimiteze zona cu o frânghie pentru ca fanii să nu stea atât de aproape de jucători.

De departe, cel mai aprig susţinător al jocurilor de la the Dunes era mereu proprietarul cazinoului, Sid Wyman, şi sub tutela sa a ajuns în cele din urmă la nivelul de stabilitate pe care nu a reuşit să-l atingă niciodată la Golden Nugget. Valoarea contribuţiei sale, nu numai la propriul joc ci şi la poker în general, a fost recunoscută în 1979 când a fost introdus în Poker Hall of Fame ca membru privilegiat.

Când Wyman nu era ocupat cu supravegherea jocului de la the Dunes, în anumite ocazii stătea la masă şi juca. Un novice la no-limit hold'em atunci când jocul a început pentru prima dată să se joace la cazinou, a învăţat nuanţele jocului observându-i pe jucătorii de stradă din Texas. Era mai ales atent la Addington.
"Voi sta lângă tine," i-a spus Wyman. "Voi învăţa de la tine."

"Ei bine, îţi voi arăta mâinile mele şi sunt sigur că nu te pot antrena," a răspuns Addington. "Tipii aceştia vor înnebuni."

"Este în regulă. Îmi este de ajuns dacă fac măcar asta."

Şi a făcut-o. În câteva luni s-a dovedit capabil de a se descurca la joc. Cel puţin, el nu a pierdut controlul asupra cazinoului său la un joc de cărţi cum a făcut predecesorul său, Major Riddle.

Când Wyman a murit în 1978, the Dunes a murit efectiv odată cu el. În mai puţin de o decadă, hotelul şi cazinoul au decăzut de la locaţii de primă clasă la relicve. Steve Wynn a cumpărat proprietatea în 1992 şi a făcut un singur lucru palpabil, a demolat structurile vechi şi a început să construiască unele noi. În locul său a construit Bellagio unde spiritul jocului care se desfăşura chiar la intrarea de la the Dunes trăieşte împreună cu întâlnirile mitice care au loc în Bobby's Room oricând se joacă o Partidă Mare.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu